Sfântul Nectarie a fost în permanenţă alături de tatăl meu

Azi 02.02.2016…sunt singură. Am venit de la biserică (a fost Întâmpinarea Domnului). Am aprins câte o lumânare pentru tata, pentru bunici şi pentru cei doi fraţi ai mei. În casă domneşte aceeaşi linişte pe care o simţeam şi atunci când eram copil şi veneam de la şcoală şi nu era nimeni care să mă întâmpine, dar după mine, primul care venea acasă era întotdeauna tata, care atunci când intra în casă mă întreba întotdeauna: „Ce faci ştirico, gata şcoala?” Plâng şi scriu… şi iarăşi scriu şi plâng- pentru că mi-e un dor nebun de el.

Au trecut anii, am crescut şi m-am maturizat, dar el tot nu a reușit să-și învingă neputința de a nu mai bea, cu toate că de multe ori spunea că nu o să mai bea, dar niciodată nu a reușit asta. M-am măritat, am născut două fetițe și tatăl meu avea încă acea neputință. Locuiam în aceeași curte, având case separate, părinții mei făcându-mi acte pe casa părintească în care nu am dorit să locuiesc. Din păcate, de multe ori apăreau neînțelegeri, doar atunci când era sub influența alcoolului. Au mai trecut câțiva ani și am născut și un băiețel, care a venit pe lume după ce eu îmi schimbasem viața. Dumnezeu a rânduit să întâlnesc un părinte care era întărit mult în credință și cu o mare râvnă către Dumnezeu și care a devenit duhovnicul meu, al surorii mele și al soțului ei, apoi a devenit și duhovnicul soțului meu și al copiilor noștri, timp de aproape cinci ani (spovedania dura câte o oră-două, în funcție de cât de încărcat era omul și nu se grăbea la spovedanie).

În ianuarie 2012, tatăl meu a plecat la spital, deoarece se simțea rău. Doctorii i-au spus că are Hepatita C și i-au explicat că trebuie să renunțe la alcool și trebuie să respecte un regim alimentar foarte strict. După externare, am făcut sfințire la casă cu părintele nostru care a venit cu o racliță cu o părticică din Sfintele Moaște ale Sfântului Ierarh Nectarie (atunci nu am dat mare importanță acestui Sfânt despre care la vremea aceea nu știam nimic; dar părintele îl iubea mult pe Sfântul Nectarie). M-am bucurat mai mult de prezența părintelui, deoarece știam că rugăciunile sale ne vor ajuta pe noi toți. Credeam cu tărie că rugăciunile părintelui vor fi ascultate de Dumnezeu. Pot spune cu mâna pe inimă că eu nu-l vedeam ca pe un preot, ci ca pe un Sfânt. (Părintele Emil Velican-plecase într-o altă parohie în Hunedoara cu toată familia sa în luna noiembrie 2011, așa că spovedania din postul Crăciunului am făcut-o la un alt duhovnic pe care mi-l recomandase Părintele Emil și la care mă spovedesc și în prezent. Acest părinte m-a ajutat mult cu rugăciunile sale). Sfințirea casei sau Sfeștania s-a făcut pe data de 17.01.2012, iar peste zece zile am primit o carte cu minunile Sfântului Nectarie (nu mai știu exact titlul cărții). Eu eram puțin tulburată în acea perioadă deoarece credeam că sunt însărcinată și nu doream acest lucru… mi se părea prea mult, având în vedere faptul că soțul meu nu avea un loc de muncă stabil și nici eu nu lucram. Am citit cartea cu minunile Sfântului Nectarie și m-am hotărât să citesc acatistul Sfântului pe care l-am citit de câteva ori și l-am rugat pe Sfântul Nectarie să mă ajute cum știe el mai bine. Duminică, pe 30 ianuarie dacă nu mă înșel, am mers cu toții la biserica noastră din sat și îmi amintesc faptul că m-am rugat lui Dumnezeu atât de profund încât am simțit că mă pot lăsa în voia lui Dumnezeu și imediat sufletul meu a fost inundat de multă, multă pace și iubire… ceva ce nu pot descrie în cuvinte, iar în colțul stâng al bisericii, sus în fața Sfântului Altar am văzut un chip ce avea părul alb și ceva alb pe cap și care lumina… un chip care era atât de frumos și nepământesc…și se uita la mine, iar eu trăiam niște momente pe care nu le mai trăisem niciodată în viața mea. Nu știu cât a durat, poate câteva secunde, dar știu că atunci când m-am dezmeticit m—am uitat în toate direcțiile să văd dacă am fost observată de cineva în legătură cu ce trăisem eu. Pe drum spre casă simțeam că zbor și eram foarte fericită de parcă se rezolvaseră toate problemele, iar a doua zi am constatat că defapt fusese doar o încercare de la Dumnezeu și nu era nicio sarcină. Am recunoscut acel chip după o perioadă de timp după ce am primit și un acatist al Sfântului Nectarie. Atunci am realizat că acel chip de pe copertă aducea foarte bine cu chipul Sfântului Nectarie, în special ochii şi privirea blândă a Sfântului. Din acel moment m-am simţit ocrotită şi eu şi familia mea de acest Sfânt minunat. Nu ştiu ce l-a determinat să mi se descopere, dar cred că poate acel moment în care a intrat în casa noastră fiind adus de fostul meu părinte duhovnic, l-a făcut pe Sfântul Nectarie să-şi dorească să ne ocrotească.

De atunci au trecut patru ani şi câteva zile şi în toţi aceşti ani, Sfântul Nectarie m-a ajutat atât pe mine cât şi pe soţul meu, pe tata, pe sora mea, pe copiii mei şi câţiva prieteni. Trebuie să mai specific faptul că în toată această perioadă de patru ani am mai primit ajutor şi de la alţi Sfinţi dintre care aş vrea să amintesc pe Părintele Arsenie Boca, Sfântul Grigorie Decapolitul, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Dimitrie cel Nou, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Nicolae, Sfântul Ioan Maximovici, Părintele Ilie Lăcătuşu, Sfânta Parascheva de la Iaşi, Sfânta Xenia, Sfântul Pantelimon, Sfântul Mina…

Le mulţumesc enorm de mult tuturor Sfinţilor şi Bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului pentru ajutorul primit. Tata a citit şi el despre viaţa şi minunile Sfântului Nectarie şi s-a ataşat foarte repede de el. Mi-a mărturisit spunându-mi că îl simţea ca pe un prieten.. foarte aproape de el.

Tata nu a mai consumat alcool timp de doi ani de zile, până în momentul în care a murit pe data de 14.02.2015 (adică acum un an). Sfântul Nectarie l-a ajutat să se lase de băutură. Mi-a spus odată că el nu mai simte nevoia să bea. Sfântul făcuse o minune cu tata şi nu numai atât.. l-a ocrotit până în ultima clipă a lui de viaţă. Cu câteva luni înainte de a părăsi lumea aceasta, mai precis în data de 09.11.2015, de prăznuirea Sfântului Nectarie, tata a mers la Mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti pentru a se închina şi a mulţumi Sfântului. De acolo şi-a cumpărat câteva icoane, a luat aghiasmă, şi ulei de la candela Sfântului cu care se ungea mereu pe burtă. Era foarte ataşat de Sfântul şi sunt convinsă că şi Sfântul de el.

Din anul 2012 până în anul 2015, tata a mers în mai multe pelerinaje (la mormântul Părintelui Arsenie Boca, la Sfântul Grigorie Decapolitul, la Mânăstirea Frăsinei, la Mânăstirea Polovragi, la Mânăstirea Horezu, la Mânăstirea Sfânta Ana (Orşova), etc.)

În primăvara anului 2014, tata a vărsat sânge, dar nu a murit. Atunci, spre mirarea multora şi-a revenit foarte repede. După câteva luni, mai precis în toamnă a păţit acelaşi lucru, dar şi de această dată şi-a revenit, urmând ca pe data de 29.01.2015 să se întâmple acelaşi lucru, dar de data aceasta a vărsat mult mai mult sânge. Era noapte când a plecat la spital..ştiu că s-a îmbrăcat singur, iar în momentul încare a  vrut să iasă din cameră, s-a întors să se roage şi să se închine la Sfinţii a căror icoane erau prezente pe pereţii întregii camere. Iubea mult acele icoane…ne iubea mult şi pe noi ! Am simţit că acea despărţire de casă i-a fost mai grea ca niciodată (acum mă gândesc că şi-a dus crucea pe Drumul Golgotei). Eu am încercat să-l încurajez, spunându-i că va veni din nou acasă. Din casă şi până la ambulanţă s-a închinat într-una şi se ruga.

Data de 30.01.2015 a fost prima zi de spital pentru tata.  Mama a stat lângă el în toată această perioada. A suferit mult, două săptămâni nu a mâncat şi nu a băut apă, fiind alimentat doar prin perfuzii. De câte ori l-am vizitat, mi-a spus câte ceva, printre care şi următorul luctru: pe masă la el în camera era un măr roşu şi mi-a cerut să îl iau şi să îl dau pentru că el nu a apucat să îl dea. S-a spovedit şi s-a şi împărtăşit în spital. Într-una din zilele în care am mers la el, l-am găsit vesel şi fericit, mărturisindu-mi că îl simte pe Dumnezeu mai aproape ca niciodată de el şi că mâinile lui sunt întinse asemenea tâlharului de pe cruce.. Nu părea deloc speriat, cu toate că aproape în fiecare zi murea câte un om din cei aflaţi în salon cu el. În ultima zi de spital în Tg-Jiu, l-au găsit cu mâinile foarte umflate şi într-o stare de somnolenţă. Cu o zi înainte vărsase din nou sânge şi îl mutaseră la un alt spital, tot la terapie intensivă. Era într-o stare gravă.. trupeşte suferea mult, iar eu nu mă mai puteam opri din plâns. Sufeream văzându-i neputinţa pe care încerca să şi-o ascundă. L-am uns cu mir de la Sfântul Nectarie, rugându-mă să îl ung şi pe burtă. După ce l-am uns i-am aranjat cruciuliţele pe care le avea la gât şi m-a rugat să îii dau apă, spunându-mi că îi este foarte sete. El mi-a spus că apa se afla deasupra patului, dar eu nu am găsit nimic în etajera care se afla deasupra patului. Nu ştiam cum să procedez.. am vrut să cer de la asistentele care se aflau acolo, dar tata văzându-mă încurcată şi speriată de situaţie, având în vedere faptul că nu ştiam dacă are voie să bea apă, ţinând cont de faptul că avea introdus în gât un tub. Astfel, tata a vrut să mă liniştească punându-mi că o să ceară el apă asistentelor, dar nu ştiu dacă le-a mai cerut. Nu am să uit niciodată acea privire a lui în care era oglindită suferinţa, dar în acelaşi timp nădejdea şi credinţa. I-am şoptit că în noaptea aceea va pleca la Spitalul Fundeni din Bucureşti şi astfel va fi mult mai aproape de Sfântul să drag, Nectarie.

A dat din cap aprobator şi nu a mai spus nimic deoarece nu dorea să vad că suferă. L-am mângâiat pe picioare, l-am sărutat pe frunte, l-am strâns puternic de picioare şi am plecat plângând, simţind că nu mai pot. Eram îngrozită de suferinţa pe care i-o citeam în ochi şi de faptul că poate era ultima noastră conversaţie.
La Bucureşti, doctorii i-au mai prelungit viaţa cu patru zile. A ajuns la spitatul Fundeni marţi dimineaţa pe 09.02.2015 şi a mai trăit până sâmbătă. Miercuri l-au scos de la aparate, a băut puţine lichide şi s-a bucurat de vizita soţului meu, care i-a lăsat o carte să o citească. Ziua aceea a fost ultima zi în care am mai vorbit cu el la telefon. L-am simţit că era foarte puternic, curajos, detaşat de boală şi fără frică de moarte. Era dornic să citească. Ştiu că în ziua următoare, a mers soţul meu în vizită la el şi i-a înapoiat cartea, spunându-i că a terminat-o.

Acea carte pe care se numeşte „Piscuri de sfinţenie” şi a fost ultima carte pe care a mai citit-o. Am citit-o şi eu ceva mai târziu şi mi-am dat seama că tata mult s-a folosit citind acea carte prin care Dumnezeu l-a întărit mai mult în credinţă şi la pregătit pentru ce urma să i se întâmple.

Sunt convinsă că Sfinţii, Maica Domnului şi Bunul Dumnezeu i-au fost în permanenţă alături. În noaptea de vineri, spre sâmbătă, tata a vărsat din nou sânge, a fost dus la terapie intensivă, iar doctorii i-au sfâşiat pijamalele de pe el, i-au făcut tot felul de injecţii (în acest timp mama asista neputincioasă lângă el), iar tata şi-a scos ceasul de la mână şi i l-a dat mamei. În tot acest timp, mi-a spus ulterior mama, că se ruga într-una. A stat doar câteva clipe lângă el, apoi doctorii au scos-o afară de acolo.

Niciodată în viaţă nu au fost despărţiţi. Acea noapte a fost începutul despărţirii lor, după 44 de ani de căsătorie. A iubit-o mult pe mama, ne-a iubit mult pe mine şi pe sora mea, ne-a iubit copii. Sora mea, a fost şi ea ajutată mult de părinţi ca să-şi ridice o casă; în special de tata, care i-a săpat cu mâinile lui tot şanţul pentru temelia casei. A ridicat o casă cumnatului său, deoarece acesta îşi pierduse locuinţa din Bucureşti. M-a ajutat mult pe mine, dăruindu-mi casa părintească, susţinându-mă şi fiindu-mi alături în multe probleme şi greutăţi, până în cea din urmă clipă. Şi-a săpat singur groapa, cu mâinile lui, făcându-şi un cavou pentru el şi mama, începând lucrările din momentul în care a aflat că are acea boală.

În viaţă, a trecut prin multe greutăţi… a suferit mult după pierderea celor doi fii ai săi care au decedat la vârsta de 9 ani respectiv 8 luni. Aveam şase săptămâni când a murit fratele meu cel mare (la o săptămână după botezul meu), făcându-i înmormântarea cu banii obţinuţi în urma botezului meu. Doi ani s-au chinuit părinţii mei cu el prin spitale având o boală grea, care l-a ţinut imobilizat la pat (fratele meu suferind foarte mult). Cred că Bunul Dumnezeu m-a trimis pe mine ca să le aline durerea pe care o aveau în suflet după pierderea fratelui meu. Sora mea avea atunci 8 ani şi avea grijă de mine. Mama mi-a spus că de câte ori fratele meu o vedea plângând îi spunea: „Nu mai plânge mami, că tu o să mai faci copii!” Mama mea s-a rugat la Dumnezeu să nu îl ia pe fratele meu până ce nu îi va da un copil în schimb. Când m-a născut a fost dezamăgită, deoarece îşi dorea băiat, dar tatal meu nu împărtăşea aceleaşi sentimente, fiind bucuros. Când m-a văzut, m-a luat în braţe, m-a sărutat şi mi-a spus: „Mănca-o-ar tata de ştirică! Seamănă cu mine !”, eu având un ten puţin mai închis la culoare.

Părinţii noştri ne-au iubit mult (pe mine şi pe sora mea), dar pot spune că la mine tata avea parcă o slăbiciune.. probabil, fiind mai mică, am fost şi mai răsfăţată. Toată copilăria mea am fost calmantul lui în momentele de criză nervoasă. Reuşeam să-l liniştesc doar prin câteva dialoguri pe care le aveam cu el.
 În leagănul pe care mi l-a făcut (din fier) atunci când eram mică, se dau şi copiii mei. Mereu îmi legăna băiatul în el, în timp ce el citea câte o carte ziditoare de suflet. Şi-a iubit toţi nepoţii (pe cei trei copii ai mei şi cei trei copii ai surorii mele) în special pe băieţelul meu şi pe băieţelul cel mic al surorii mele, care este cu o jumătate de an mai mic decât băiatul meu. Spunea că Dumnezeu în mila Lui nemărginită, l-a răsplătit cu cei doi nepoţei (fiind cei mai mici dintre nepoţi), pentru cei doi băieţi pe care Dumnezeu i-a luat.

În data de 14.02.2015 (fiind sâmbăta morţilor şi începutul postului), tata se stinge din viaţă. Toată noaptea aceea şi ziua următoare până în jurul orei 13:00, am plâns şi m-am rugat lui Dumnezeu, Măicuţei Sfinte şi Sfinţilor ca să îl ajute să scape de suferinţa pe care ştiam că o are (îmi mărturisise la spitalul din Tg-Jiu că a văzut moartea cu ochii). Orele acelea din ziua de sâmbătă au fost cele mai dureroase din toată viaţa mea. Ştiu că am plecat acasă şi am intrat în camera lui şi am implorat toţi Sfinţii din icoanele pe care le avea să îl ajute, tremuram şi plângeam de durere. Nu ştiu cât timp a durat, dar ştiu că am plecat de acolo după ce m-am liniştit. Am simţit cum sufletul meu s-a liniştit brusc şi că nu mă mai pot ruga. După aproximativ o oră, am aflat că tata a murit… Bunul Dumnezeu îl iertase. Sunt sigură că Sfinţii şi în mod special Sfântul Nectarie şi Măicuţa Domnului au mijlocit la Dumnezeu pentru Tata.

Sfântul Nectarie l-a ajutat în continuare pe tata, deoarece burta lui, care fusese de multe ori unsă cu ulei de la candela Sfântului Nectarie şi de la candelele mai multor Sfinţi,  nu a fost tăiată. Nu i s-a făcut autopsie, cu toate că legea prevede ca celor care mor în spital trebuie să li se facă autopsie; abia apoi rudele primesc certificatul de deces. Mama l-a obţinut cu uşurinţă. Sfântul Nectarie a ocrotit-o şi pe mama atunci când doctorii au anunţat-o că tata a murit…putea să facă un infarct, ea având probleme cu inima.

Înmormântarea lui tata a avut loc pe data de 18.02.2015. Ziua aceea am simţit-o ca pe o zi de sărbătoare. S-a adunat multă lume ca să-l conducă pe ultimul drum pe tata. În ziua aceea a fost soare, cald iar sufletul meu a fost scăldat când prin durere, când prin bucurie şi pace.

Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu, Maicii Sale şi tuturor Sfinţilor pentru că au fost alături de tatăl meu până în ultima clipă, ajutându-l în lupta cu patimile, în lupta cu boala şi în lupta cu moartea.

Am scris aceste rânduri în memoria tatălui meu. (Am citit cum au suferit mulţi oameni în lupta cu boala, dar la tatăl meu am văzut pe viu această luptă pentru câştigarea unui colţ de Rai.. o luptă care pe mine m-a străpuns până în adâncul sufletului, fiind încredinţată de puterea Sfinţilor, a Maicii Domnului şi de mila Bunului Dumnezeu.)
 

Cristina26 Iunie 2016 - 10:51pmTrimiteți un mesaj autorului

Adaugă comentariu nou